Naşterea: întâlnire de gradul zero

Psiholog Petruța Gheorghe Psiholog Petruța Gheorghe
2 November 2012

Articol scris de psihoterapeutul Petruţa Gheorghe.

Când se naşte un copil pare că pentru o secundă întreg universul se opreşte, sedus de perpetuul miracol al vieţii. În toate culturile şi civilizaţiile naşterea a fost şi este un eveniment marcant, celebrat, pictat, desenat, cântat, mitizat. Eroul este copilul, trup din trupul părinţilor şi totuşi de fiecare dată altcineva şi altfel decât şi l-au imaginat aceştia…

O tânără şi proaspătă mămică, încă la spital, zâmbeşte puţin confuz, puţin obosită, spre toţi cei care intră şi ies, fericiţi şi încântaţi de mult-aşteptatul eveniment: s-a născut „ăla mic.” A fost o naştere grea, nu poate dormi – o fi de la anestezie? – o doare întreg abdomenul şi se simte stânjenită de felul în care o găsesc toţi vizitatorii, ciufulită şi palidă. Mama ei, bunică de câteva ore, se învârte în jurul bebeluşului explicându-i că de-acum grija cea mai mare trebuie să-i fie copilul. Îşi aminteşte cum în copilărie o auzea mereu spunând că pentru ea trăieşte, pentru ea face totul. Bebeluşul începe să plângă. Îi trece prin cap că ar putea să roage o asistentă să-l ia să-l liniştească. Să-i dea nişte bani asistentei… „Vai ce mamă oribilă sunt! Cum pot să mă gândesc să plătesc pe cineva să-l legene? Ce naiba e cu mine?”

Imaginea iconică a familiei cu bebeluşul abia născut este uşor idealizată, sustrăgându-se parcă unei realităţi care de multe ori este dificil de metabolizat. În ultimele luni de sarcină părinţii se confruntă cu temeri, frământări, îndoieli ce se învârt în jurul copilului ce va să vină. Se fac cursuri, se citesc cărţi, se întreabă în stânga şi în dreapta, se ascultă multe istorii de naşteri şi sarcini, despre ce e bine şi ce e rău, toate în încercarea de a fi un părinte cât mai bun. În febrilitatea pregătirilor stă ascunsă îndoiala. Este în regulă copilul? Dar dacă nu am mâncat suficient de bine şi nu i-am dat substanţele de care avea nevoie? O să aibă toate degetele? Dacă e ceva în neregulă? Marea îndoială este de fapt o întrebare simplă: Voi fi sau nu un părinte bun?

Vor urma luni de zile în care părinţii vor dormi puţin, tatăl va pleca la serviciu simţindu-se uşor vinovat de sentimentul de familiar pe care i-l dă biroul – e mult mai uşor să rezolvi probleme decât să mânuieşti la baie un bebel de doar două săptămâni – mama va încerca să se bucure deşi este ruptă de oboseală, luni în care toată rutina familiei se schimbă, se modifică şi se contorsionează în jurul micuţului care, în pofida dimensiunilor sale, ocupă întreg spaţiul preocupărilor. Evident că vă va fi dor de plimbări, ieşiri, cine în oraş, întrevederi cu prietenii, serviciu, asta nu înseamnă că nu sunteţi părinţi grozavi!

Venirea pe lume a unui copil presupune multe renunţări şi, deşi aparent suntem încântaţi şi determinaţi să le facem faţă, nu vom fi protejaţi de frustrările inerente oricărei renunţări. De vorbă cu mamele, aflăm că au renunţat momentan la cariere şi profesii şi că nici măcar în sinea lor nu-şi pot permite să resimtă durerea faţă de momentana pierdere. „Păi nu pot să fiu tristă că nu mai merg la serviciu pentru că bucuria de a fi mamă trebuie să fie suficientă.” Nu, nu este aşa, suntem părinţi, profesionişti, femei şi bărbaţi, şi avem nevoie de toate aceste roluri pentru a ne simţi întregi, dezvoltaţi plenar. O femeie îndrăgostită de bărbatul ei va fi o mamă mult mai bună, după o victorie la serviciu mama sau tatăl vor fi dispuşi să se târască pe covor şi pe sub scaune mimând zgomote de orătănii inexistente…

În încheiere mă gândesc la un exemplu straniu şi cumva extrem de ce înseamnă o mamă bună. Aveţi în minte depresia post-partum? Starea aceea dureroasă în care mama, datorită deprimării, nu poate să-şi ţină în braţe pruncul. De fapt, lăsând bebeluşul în braţele altcuiva îl protejează de propria ei tristeţe, de contaminarea cu acele sentimente şi trăiri pe care momentan nu le poate înţelege sau digera. Nu este asta o manevră care protejează copilul? Sigur că este nevoie de o intervenţie specializată, dar o mamă cu depresie post-partum nu este mai puţin mamă decât celelalte mame, este doar o mamă în impas şi un om în suferinţă.

Citeşte alte articole din categoria “De-a mama şi de-a tata”.