Gyorgy Gaspar: Copiii noștri sunt schimbarea de care societatea noastră avea mare nevoie

2 August 2016

Generația actuală se bucură de o libertate mult mai mare decât în trecut, au acces la informație mai facil, dar și mai multe provocări. Ține de noi, părinții, să îi îndrumăm într-o direcție pe care o considerăm corectă. Ce influență are revoluția digitală și care este rolul nostru? E bine să nu le spunem ”NU” de fiecare dată?

Ne-am întâlnit la Social Media for Parents 2016 cu Gyorgy Gaspar, psiholog, și am discutat despre toate aceste lucruri.

1. Sunt generațiile actuale mai dezinvolte decât generațiile părinților lor?
Cu siguranță generațiile actuale se bucură de o libertate mult mai mare, în comparație cu generațiile trecute. Ieșirea din comunism și toată revoluția digitală au făcut ca copiii și adolescenții din prezent să trăiască altfel, să aibă un acces mai mare la informații, să fie mai curajoși și să îndrăznească să-și facă visuri mărețe. Este o schimbare de care societatea noastră avea mare nevoie, cred că încă mai avem drum lung de parcurs pentru a fi cu adevărat dezinvolți, dar în mod cert direcția este una bună.

2. Ce impact au bunicii in conturarea personalității copilului?
Depinde foarte mult de interacțiunea dintre aceștia, deoarece există și câteva extreme. Cunosc multe povești din viață în care bunicii își asumă rolul de părinți, în astfel de cazuri impactul este uriaș. Sunt și istorii de viață în care bunicii se află la o mare distanță fizică sau emoțională de nepoții lor și atunci influența acestora este alta.

În viziunea mea, dacă e să mă gândesc la situațiile tipice, bunicii sunt o resursă foarte valoroasă pentru familie, aceștia completând rețeaua de suport necesară pentru educația și susținerea unui copil. Unul dintre mentorii mei din Statele Unite, dr. Daniel Siegel, spunea la un momentdat că: “Pentru a crește un copil ai nevoie de un sat întreg” – și cred că are multă dreptate. Marea dificultate cu bunicii implicați este că uneori aceștia uită că nepoți sunt copiii altor părinți – este esențial să ne reamintim și să respectăm acest fapt, mai ales atunci când părinții sunt dornici să se implice în tot aceea ce înseamnă parenting.

3. Suntem în plină revoluție digitală. E limitarea accesului copiilor la tehnologie o soluție?
Cred foarte mult în faptul că noi, indiferent de vârstă, avem nevoie de activități cât mai variate. Nimic din ceea ce este în exces nu-i sănătos, îmi repet asta de fiecare dată când muncesc peste program :). De asemenea, consider că pentru copiii zilelor noastre accesul la tehnologie este precum accesul la educație, însă și aici moderația este esențială. Preșcolarii și școlarii mici nu au încă dezvoltată partea de cortex prefrontal – regiunea din creier responsabilă cu planificarea activităților, anticiparea consecințelor, stabilirea priorităților etc. – motiv pentru care noi adulții trebuie să fim precum un surogat pentru această parte a creierelor lor. Iar stabilirea de limite ferme și sănătoase este o dovadă de prezență conștientă a adultului în viața copilului. Singura condiție este ca părintele să se întrebe mereu “Fac asta pentru binele copilului sau este o dovadă de rigiditate din partea mea?” și pe măsură ce copilul crește să-și permită a fi cât mai flexibili în redefinirea limitelor.

4. Unii părinți limitează privitul la televizor. Cum vi se pare această decizie?
Aceasta este o întrebare dificilă pentru “copilul din mine” :). Eu am crescut cu o mare, mare simpatie față de televizor și îi înțeleg foarte bine pe copiii care s-ar uita non-stop la TV. Însă știu și că legătura specială dintre mine și televizor a fost încurajată de faptul că eram un copil timid, extrem de introvert, și cu adulții din jurul lui extrem de ocupați. În acele vremuri cred că expunerea mea în fața televizorului a fost un câștig modest pentru întreaga familie. Eu aveam posibilitatea de a învăța multe lucruri despre legăturile interumane – un copil timid are foarte multe carențe în repertoriul abilităților de relaționare, iar expunerea la modele este o formă bună de învățare -, iar părinții mei se bucurau că au un copil “cuminte”. Recunosc însă că mi-aș fi dorit mult mai mult ca părinții mei să interacționeze cu mine, să ne jucăm împreună, să mergem la plimbare, să-mi citească povești de noapte bună etc.

Astăzi, în calitate de psiholog interesat de funcționarea creierului uman și de neurobiologia interpersonală, știu că nimic nu poate egala contactul uman real. Consider că este mereu o idee foarte bună să limităm privitul copilului la televizor și să ne implicăm, ca adulți, într-o activitatea comună. A-i spune copilului “Nu mai sta la TV, că te tâmpește” fără a-i oferi și o alternativă atrăgătoare pentru el, nu cred că este o soluție înțeleaptă. Chiar și la vârsta adultă noi alegem să ne implicăm într-o activitate sau alta pentru că ceva ne motivează, de ce credem că un copil “trebuie” să renunțe la ceva ce-i place doar pentru că așa vrem noi? Deci, limitele sunt bune și eficiente, dacă le folosim cu înțelepciune și asumarea faptului că munca ne revine tot nouă adulților.

5. Există un nou curent de parenting, de a nu spune nu copiilor. Este o metodă bună de creștere?
Cred că milioane de copii din România, au auzit prea multă vreme cuvântul “NU” și aici mă refer la copiii invizibili din noi, la copiii care eram odinioară. Multe generații de români au considerat că astfel îi putem proteja pe copii de pericole, însă acest fapt nu a fost mereu unul real. Un copil mai timid și anxios, așa cum am fost și eu, ajunge să se conformeze și să creadă că el “NU” merită ceva mai bun. Iar aici nu mai vorbim de protecție, e vorba despre un mecanism psihologic de subjugare psihologică și emoțională, care va îngreuna extrem de mult viața unui astfel de copil la maturitate.

Este adevărat că nu-i nici ușor să îi spui copilului un “DA” sănătos, după ce tu ai fost crescut preponderent cu “NU”. Și prin DA sănătos nu mă refer la a exagera printr-un stil de parentaj permisiv, în care copilul face doar ceea ce-l taie mintea; ci la a spune DA nevoilor, comportamentelor și solicitărilor copilului în materie de atașament, exploare, identitate și competență și un NU blând (fără a rușina sau mustra copilul) atunci când ceva nu este posibil, nu este sănătos sau nu este cu adevărat necesar. Desigur că nu-i ușor să facem diferența, de aceea un proces de auto-cunoaștere și analiză personală este mereu bine venit pentru fiecare părinte sau viitor părinte.

6. În privința alăptatului prelungit, sunt multe opinii, în ambele direcții. În fond, ce impact psihologic are acesta?
Depinde foarte mult de fiecare copil în parte. În calitate de promotor al relațiilor de atașament, consider că alăptatul este o formă sănătoasă prin care părintele ajută copilul nu doar să fie hrănit, dar și să-și liniștească sistemul nervos. Atingerile tandre și blânde sunt hrana sufletului. Nu-i ușor să fii copil, chiar dacă adulții au tendința de-a spune că în copilărie nu ai nicio grijă. Realitatea nu este chiar aceasta, în copilărie trebuie să te adaptezi la foarte multe situații noi și să faci adesea ceea ce se așteaptă adulții de la tine, motiv pentru care orice formă de “răsfăț” psihologic este bine venită. Dacă însă părintele observă că după perioada obișnuită de alăptare copilul nu mai vrea această formă de conectare, cel mai indicat este să acceptăm alegerea copilului. Iubire cu forța nu se poate, deoarece iubirea înseamnă: curiozitate, deschidere și acceptare. Copilul va ști mult mai bine decât mintea părintelui, care sunt nevoile sale în materie de comportament alimentar.

7. Ați menționat în cadrul prezentării susținute la Social Media for Parents 2016 de experimentul ”Situația Străină”. La ce se referă?
“Situația străină” este probabil unul dintre cele mai importante experimente făcute în ultimii 50 de ani, în domeniul psihologiei developmentale. Este o manieră ingenioasă, concepută de promotorii teoriei atașamentului, pentru a evalua relația dintre un copil și părinții acestuia. Replicat în sute de cazuri și în cele mai variate colțuri ale lumii, concluziile au fost mereu aceleași. Experiențele de relaționare repetate, din primul an de viață al copilului, ajung să fie stocate în memoria implicită a acestuia ca așteptări sau scheme de atașament – mai concret, înainte de-a fi cu adevărat conștienție de propria persoană noi deja deținem informații despre sensul pe care îl avem în viețile celorlalți și sensul pe care aceștia îl au în viața noastră. Iar observațiile clinice au arătat că atunci când vine vorba despre atașament populația generală se încadrează în patru mai categorii: atașament singur, ambivalent/anxios, evitant și dezorganizat. Pentru mai multe informații despre tiparele de atașament și influențele acestuia pe termen lung, dar și despre abordarea de parenting numită “prezența conștientă” vă invit să citiți în cartea mea “Copilul invizibil” sau pe site-ul www.paginadepsihologie.ro. Ambele sunt surse bine susținute științific și extrem de utile pentru toți părinții interesați de starea de bine a întregii familii.

Gyorgy Gaspar este psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, și scrie frecvent pe site-ul www.PaginaDePsihologie.ro.

Foto: Social Media for Parents 2016